Sertarele mintii: acces interzis

Tema de azi la facultate m-a pus pe ganduri...

De ce nu ne amintim momentele din primii ani de viata?

Si mai ales, de ce unele amintiri dureroase par sa dispara complet din constiinta?

Freud ar spune ca mintea ne protejeaza prin reprimare, adica „ascunde” gandurile si emotiile care ar fi prea greu de suportat.

Ele nu dispar, ci doar se muta intr-un sertar numit inconstient, de unde mai trimit semnale prin vise, emotii inexplicabile sau reactii disproportionate.

"Repressed emotions will never die. They are buried alive and will come out in the worst way"

Pe de alta parte, nici creierul nostru de copil nu era pregatit sa „inregistreze” coerent acele experiente. Nu aveam limbajul necesar ca sa le punem in cuvinte, nici procesele mentale prin care sa le intelegem. Asa ca multe lucruri pe care le-am trait s-au stocat doar ca emotii, nu ca amintiri.

Mi se pare fascinant faptul ca daca nu-mi amintesc ceva nu inseamna ca nu m-a marcat. Poate doar ca mintea mea a stiut ca e prea devreme sa infrunt totul.

Uneori, uitarea e doar o forma de supravietuire.

Si poate ca maturitatea inseamna sa avem curajul sa deschidem, cu blandete, acele sertare inchise de mult.

Voi cum credeti ca amintirile din primii ani ne modeleaza fara sa stim si ce „sertare” ale mintii voastre ati vrea sa explorati mai atent?